scrie capitolul 12 din romanul tabu
in cazul in care n-ati apucat sa cititi pe indelete capitolul 11 al romanului sa stiti de unde trebuie sa continuati povestea aventurilor mele (pana pe 18 mai), iata-l mai jos:
Editie speciala
capitol scris de Eve
Diplomatie, sau sinceritate dureroasa? O iau pe ocolite sau il leg si-i pun un calus in gura pana termin tot ce-am de spus? Sa fiu subtila, sau sa declansez un scandal monstru? Un singur telefon la ProTv si problema e ca si rezolvata. Eu voi fi uzurpatoarea! Razbunatoarea! Artemis! Ce tampenie… cum sa sun la stiri?! Trebuie sa gasesc urgent trei solutii, trei feluri in care pot rezolva problema. Unul principal, al doilea pe post de plan B si al treilea pe post de plan… C? Nu. Pe post de butonul rosu de alarma, care nu trebuie niciodata apasat, dar care totusi exista.
Am ajuns in fata blocului si ma apropii de intrare tarand dupa mine geanta in care mi-am inghesuit in repezeala toate lucrurile.
-Dar buna seara, buna seara! Fiica ratacitoare se intoarce, sa inteleg.
Imi sta inima-n loc. Mi se inmoaie genunchii, dau drumul la geanta, ptiu! Vocea imi revine abia dupa vreo zece secunde, cand reusesc sa identific si personajul.
-Miki!!! Te-ai tacanit complet? Ma astepti in tufisuri, ca obsedatii? Ce urmeaza, sa ma suni anonim si sa respiri greu in receptor?!
-A, deci tot eu m-am tacanit! Tu, femeia care pleaca de nebuna in lume lasandu-si papagalul sa moara de inanitie si mama pe punctul de a-si lua vacanta la Balaceanca, tu esti in ordine.
Mi-a venit sufletul la loc. Nebuna ma asteapta camuflata printre crengi de cand am sunat, presupun.
-Si? Cam cati vecini ai speriat pana acum din tufis?
-Hei, abia am coborat! Fac treispe-paispe prin vastele tale apartamente de vreo cinci ore, asa ca m-am gandit sa iau un pic de aer, pana nu-ti asasinez inaripata de atata nerabdare.
-Kuki e ok?
-Kuki e ok, kuki e ok?? Da, aratarea colorata e in regula. Eu, in schimb, nu sunt ok. Pe maica-ta nici n-o aduc in discutie, ca mi-e ca si-a ascutit functiile telepatice si apare ca aia din filmul cu vrajitoarea. Acum, ca ne-am relaxat, ne-am destins, ce-ar fi sa-mi zici pe unde umbli? Persoanelor ca tine le-ar trebui implantate microcipuri cu GPS.
-Hai sus si-ti povestesc tot.
-Tot-tot?
-Nu, din trei in trei cuvinte. Hai, descuie tu, te rog. Daca nu ti-au cazut cheile prin tufis, de emotie ca ma vezi.
-Ti-a revenit glasul, vad. Probabil antrenamentul de solista la petreceri de fite iti prieste.
Nu mai spun nimic, ii arunc doar o uitatura din aia… din aia…
Nici nu intram bine in casa, ca obsedata scotoceste in geanta, scoate ceva, si apoi imi lipeste obiectul cu pricina de ureche. Il identific drept un telefon care deja apeleaza un numar.
-Na! Vorbeste cu maica-ta! Calmeaz-o pana nu trece pe pastile. I-am spus ca te intorci in seara asta si m-a sunat de cel putin cincizeci de ori de atunci.
-Alo… mama… eu sunt, Liza.
Din telefon se aude vocea maica-mii, stinsa si plangacioasa, ca dupa 10 ani de surghiun:
-… Of. Nici nu stiu ce sa zic… Lizuca, tu vrei sa-mi pierd mintile, mama?
Si e doar inceputul. Stau zece minute cu telefonul la ureche si din cand in cand mai inteleg cate un cuvant. E grav. Cred ca maica-mea sufera de sindromul Tourette. A lovit-o asa, la batranete.
- …iresponsabila… n-am putut sa inchid un ochi zilele astea… inteleg ca, dar… si in definitiv… nu se poate, mama, nu se poate… comportamentul tau imi ridica semne de intrebare… eu am incercat mereu…dar ce ti-a lipsit?!
Ah, nu, intram in discutia cu ce mi-a lipsit.
Dupa ce scap de maica-mea, intru in runda doi. Domnisoara Mihaela (ca nu prea mai are fata de Miki, acum e Mihaela) sta pe fotoliu si bataie nerabdatoare din picior, mai ceva ca Peg Bundy.
Reusesc sa scap si de ea trei ore si un milard de explicatii mai tarziu. Noroc cu panicatul de Radu care nu poate sa stea singurel in casa si da sms dupa sms.
Cand sa iasa in sfarsit pe usa, Miki imi mai arunca:
-Noapte buna, drama queen. Nu stiu cum naiba ti se intampla doar tie chestiie astea… Cand o sa scrii o carte despre toate fazele astea si o sa devii celebra si bogata, te rog sa nu ne uiti pe noi, sarmanii care ti-am dat o mana de ajutor si ti-am pus la dispozitie un umar pe care sa bocesti la vreme de restriste.
-Si eu te iubesc, Miki, esti lumina vietii mele, noapte buna.
Uah… sa ma intind putin. Cum dracului sa dau de capat povestii asteia? In definitiv sunt incurcaturile lor, familiile lor cu artere inundate de lichid albastru, ce drept am eu sa ma bag?! Si totusi asta e unul dintre momentele alea in care oamenii curajosi isi schimba destinul.
Am nevoie de un scenarist al dracului de bun care sa ma ajute in punctul asta…
Pe cand sap din ce in ce mai adanc in zona crepusculara a ideilor mele, se aude interfonul. Strident, brusc. Palpitatii - sa vezi ca e Alex. O fi uitat Miki ceva? Sunetul spart se aude din nou. Ma reped val-vartej si apas butonul. O data, de doua ori, de trei ori, sa fiu sigura ca s-a deschis. Stau lipita de usa si-mi bate inima foarte tare. Probabil ca e un vecin care a uitat cheile, ar fi trebuit totusi sa intreb cine e… Se aud pasi pe scara, si ei se opresc in fata usii mele. Sar in sus de trei metri cand aud soneria, desi ma asteptam sa sune. „Lizuco, stam prost cu nervii” ma gandesc. Invart cheia in broasca, deschid incet si… vad o… femeie. Ei, asta cine o mai fi? Fosta nevasta a lui Alex, sau adevarata lui mama care o sa-mi zica ca a fost adoptat?! Ce mai vrea si asta la miezul noptii?
- Buna seara, domnisoara, ma scuzati ca va deranjez la ora asta.
- …
- Pentru inceput as dori sa va pun o intrebare simpla. Ati pierdut vreodata pe cineva apropiat?
- Poftim????
- Stiu ca probabil va este greu sa discutati despre asta, dar e important sa va deschideti sufletul si sa fiti pregatita pentru vindecare.
Imi baga pe sub nas o brosura. Scanez scandalizata titlul si tot nu pricep nimic. Vad doar ceva cu Dumnezeu, fii, parintii, prieteni dragi… IEHOVA!
- Ma numesc Cornelia, si as vrea sa va spun mai multe despre Dumnezeu. Tema despre care ma gandeam sa discutam astazi, daca aveti putin timp liber, este suferinta pe
care o resimtim atunci cand pierdem pe cineva drag, si cat de important e sa il al pe Dumnezeu aproape in momente grele.
- Aveti idee cat e ceasul?! La revedere!
Trantesc usa revoltata, dar si putin amuzata, inainte ca femeia sa mai apuce sa zica ceva. Oricum, ceva imi spune ca e obisnuita cu respingerile si ca deja nu le mai ia personal. Hehehe… Ei, hai ca la asta nu ma mai asteptam! Doar martorii lui Iehova nu ma mai cautasera noaptea sa facem schimb de opinii despre viata si moarte. Ma uit la brosurica lucioasa din mana mea si… brusc imi vine o idee. Am o idee! Am o idee!
Iau brosurica religioasa in brate si dansez cu ea prin camera. Kuki se uita la mine cu capul inclinat a mirare:
-Urato,urato!
-Ei, si ce daca sunt urata. Sunt urata si desteapta! Iar tu esti un… un… papagal!
Kuki caraie a nemultumire dar fix de aia nu mai pot eu.
Suna ceasul. Este ora 7. Deschid ochii calm, linistita, si zambesc. Cred ca nu mi s-a intamplat niciodata sa ma trezesc atat de usor. Planurile marete au nevoie de o pregatire pe masura. Si de o masca hidratanta.
La iesirea din casa arunc o ultima privire in oglinda din hol, care inca mai poarta un semn de cand a avut rafuiala cu pantoful. Wow. Ei, bine, arat senzational. O, da. Sunt pregatita de confruntarea finala. Incui usa si cobor tantosa scarile, marcand cu forta fiecare pas. Ies din bloc si ma indrept catre Clemi in timp ce aud undeva in fundul capului o coloana sonora razboinica. Cred ca e Beethoven, ceva… La mijlocul aleii elanul imi este taiat de o crapatura in asfalt pe care n-o vad, asa ca mersul triumfal imi este intrerupt de o saritura caprita-style, ocazie cu care imi sare si geanta din mana. Ma inrosesc instantaneu, ma uit in jur. Se pare ca n-a vazut nimeni. Bon. Culeg geanta, coloana sonora incepe de unde se oprise si continui sa ma apropii de victorie cu fiecare pas. In timp ce ma aflu in dreptul simpaticei mele rable, incercand sa gasesc cheile in geanta „Groapa Marianelor/Triunghiul Bermudelor“, ma prinde din urma un pusti cu o geanta doldora de flyere „pizza delivery“ sau ceva de genul asta. Imi intinde un flyer, ii fac semn ca „nu domnule, unde sa mai tin si flyerul, ce-ai??“ Ofensat, se apleaca si imi spune soptit:
-Te-am vazut.
Huh?!
-Cand te-ai impiedicat. Te-am vazut.
Ranjeste si se departeaza.
Ei, hai asta a fost buna. Dupa cele zece secunde de stupefactie si jena, pufnesc in ras. Rad asa, de una singura in strada.
Va fi o zi gro-za-va.
Prima oprire - magazinul de telefoane. Din fericire nu e aglomerat, normal, cine pleaca vineri dimineata la cumparaturi de telefoane? Ma asez tacticos pe primul scaun, in fata unui „consultant“, vorba vine. E un pusti timid de vreo douasunu de ani, care se balbaie ingrozitor. Ii explic ca am pierdut telefonul si am nevoie de unul nou. Ieftin. Foarte ieftin. Ah, da, si de o cartela cu numar. Acelasi numar.
- Cand ati blo-blocat cartela?
- Ce sa fac?!
- Cand…ati… blocat, stiti, trebuia sa sunati la servici-ciul de rela-latii cu-cu clientii si sa blocati cartela…
- Pai n-am blocat-o.
- …N-ati..blo-blocat-o?
- Nu!
- Si daca v-a vorbit, adica daca a …daca cineva a ga-gasit cartela si a vorbit..
- Hm. Ma indoiesc ca mai putea fi folosita.
- …?!
- …Nu conteaza. Sunt norocoasa din fire, nu cred ca a gasit cineva cartela.
- Da, dar trebuie sa il blo-blocati… adica sa blocati ca-cartela. Si in 24 de ore vi se poate eli-eli-elibera o cartela noua.
- Pai eu vreau una acum.
- Pai… nu…adica… nu-nu se poate.
- Bine, vreau un telefon nou si o cartela reincarcabila.
- Vreti sa befe… bene-neficiati de ofertele pe care le avem pe-pentru abonatii nostri?
Ei, nu, ca individul deja ma plictictiseste. Sunt aici de jumatate de ora si n-am nici telefon, nici cartela.
-Nu domnule, uite cum facem. Uita ca sunt abonata voastra, da-mi un telefon nou ieftin ca braga si o cartela reincarcabila.
Pustiul se executa… in reluare. Deja mi-a cam murit elanul. Of. Eu am planuri mari cu ziua asta si mototolul asta balbait ma tine in loc.
Ajung la birou. Parchez furia portocalie turbo si intru in cladire, apropiindu-ma tiptil-tiptil, pe varfuri, de ascensor. Daca se intampla iar faza cu liftul o iau razna! Apas butonul, liftul coboara. Se deschid usile - pfiuh! Nu e nimeni inauntru. Intru si apas repede-repede butonul de inchidere a usilor si exact cand usile aproape s-au inchis, cineva introduce un dosar intre ele. Nu se poate!!!… Ah, ce bine, e doar Gabita.
-Wow!!! Pe cine avem aici?? Ce faci, mai? Pe unde ai umblat? S-au facut tot felul de presupuneri… E adevarat ca esti bolnava?
-Iti par bolnava?
-Nu… dar… intrebam si eu, na…
Dupa cateva secunde de liniste stanjenitoare, ma gandesc ca e momentul sa incep atacul:
-Gabita, am si eu doua rugaminti la tine, se poate?
-Sigur sefa, pai cum?! Doua cafele?
-Ei, hai…
Zambesc amuzata de elanul pionieresc al Gabitei si ma gandesc cum sa formulez.
-Pai …prima ar fi… sa nu ma intrebi nimic despre toata chestia asta. O sa iti povestesc eu tot intr-o zi, dar nu ma intreba nimic acum, te rog frumos.
Gabita da din cap ca si cum a inteles si asteapta cea de-a doua rugaminte, banuind ca e vorba de ceva mult mai grav.
-Si a doua… a doua e o rugaminte imensa. Si trebuie sa ramana intre noi. Te rog mult,
mult, mult de tot, obtine-mi si mie de la tipografie costul unei reviste de… sa zicem… 20 de pagini, format Buzz. Glossy. Sa fie ,de fapt, un Buzz. Un singur exemplar.
Gabita are deja un aer circumspecto-panicat.
-Uite ce e, imi asum raspunderea. Stiu ca e vorba de drepturi de autor si tot. Dar e vorba de un simplu exemplar, iti jur ca nu vreau sa-l vand, sau sa-l pun pe net sau doamne-iarta-ma cine stie ce alta bazaconie de genul asta. Pe banii mei! Hai, Gabita, stiu ca te intelegi bine cu Toni, tipul ala blond de la tipografie. Am nevoie sa scot revista asta peste weekend, adica sa o am luni dimineata pe birou.
-Peste weekend?! Ai innebunit de tot?! Zau, Liza…
-Gabita, trebuie neaparat sa ma ajuti!!
O prind de maini si o privesc fix in ochi. Mai am un pic si blochez liftul intre etaje, dar ma gandesc ca nu e totusi momentul s-o sperii complet.
-TREBUIE sa fac lucrul asta, intelegi? E o chestiune de viata, moarte, dragoste, ura, familii, chestii din astea, intelegi? E vorba si de tipi gay, si de uneltiri, si de monden, are de toate. Considera ca imi faci in avans cadoul de ziua mea!
-Liza, ziua ta e abia peste trei luni.
-… La naiba, cum le stii pe toate. Ok, considera ca imi faci cadou in avans de ziua mea pentru urmatorii… 10 ani!
-… Bine, Liza. Bine, incerc sa vorbesc cu Toni. Da’, pe bune, nu ma pune sa promit ceva acum.
- Gabita… inca un lucru - uite, asta e numarul meu nou de telefon. Nu-l da nimanui, deocamdata. Probabil ca voi reveni la numarul celalalt, dar deocamdata poti sa dai de mine pe asta.
Coboram amandoua din lift. Trec printre cordoane de angajati care se prefac ca tasteaza dar de fapt ma analizeaza sa vada daca sunt intreaga. Ii aud pe cei din spatele meu cum susotesc. Dau sa ma asez la biroul meu cand observ ceva - pe usa Ellei e deja instalat numele meu. LIZA ENE - REDACTOR SEF. Ok… Uatudu, uatudu. Ma duc, ce-o fi o fi. Intru in birou, inchid usa si am o surpriza de proportii. Bine, de proportii mici daca ne gandim la surprizele din ultimele saptamani, dar este totusi o surpriza… Tot mobilierul este inlocuit si parca madam Damian mi-a citit gusturile pana in ultimul detaliu. Wow, si scaunul este din ala mare, mare, care se invarte. Trebuie sa dau o tura-doua. Ma asez in scaun si exact cand sunt la a treia tura si deja simt o vaga senzatie de voma in sistem, usa se deschide si o vad in cadrul ei pe insasi maria-sa Regina Damian.
-Oho… bine ai revenit, Liza. Ma bucur sa vad ca te simti bine. Ne-ai dat ceva emotii cu… disparitia ta fulgeratoare.
-Stiti, imi pare rau, pot sa va explic. De fapt stiu ca trebuie sa va explic.
-Nu trebuie sa explici nimic. Bine, daca tii cu tot dinadinsul…
Ok, iar m-a lasat fara replica.
-Liza, lectia numarul 1 este ca nu trebuie niciodata sa-ti ceri prea multe scuze. Iti scade din prestanta. Ai fost plecata, ai avut de rezolvat ceva urgent, e de inteles. Probabil ca nici nu te-ai simtit prea bine, dupa incidentul de la petrecere… ma rog. Atata vreme cat nu se repeta … prea des… e in regula.
Of, doamne, cum reuseste sa se impuna in orice discutie, chiar si atunci cand incearca sa para complice.
Doamna Damian isi continua discursul in timp ce eu incerc sa-mi revin dupa turele de scaun magic:
-Sper sa ne intelegem bine si sa avem o colaborare de succes. In sfarsit simt ca am o persoana competenta intr-o pozitie de conducere a revistei Buzz. Nu mai vreau sa vad nimicuri, scandaluri si gunoaie. Doresc sa pozitionez aceasta revista ca fiind adevaratul loc de intalnire al oamenilor de succes. Chiar intentionez sa port o discutie cu tine si cu Alex pe aceasta tema, dar astazi nu se poate, deoarece Alexandru este plecat cu Clara. Trebuie sa resolve o gramada de lucruri, doar iti imaginezi cate chestiuni pot presupune o … nunta de o asemenea anvergura. Asa ca ramane sa discutam luni, probabil dupa-amiaza.
Haida-de, madam. Nu vrei scandaluri, dar traiesti tu insati intr-o mare de mizerie. Incerci sa-ti silesti copilul sa se casatoreasca aiurea intru salvarea numelui si imi tii mie lectii de morala si de corectitudine jurnalistica. Frumos, n-am ce zice.
-Da, doamna Damian. Sunt sigura ca ne vom intelege de minune.
-Bine, Liza. Eu plec acum. Iti doresc un weekend placut si sper sa ne vedem si sa discutam despre lucruri frumoase.
-La revedere, doamna.
Ei? Ti s-a parut ca am suficienta prestanta acum?
Doamna Damian iese elegant din birou. Astept cateva secunde, cat sa fiu sigura ca nu se intoarce si incep munca. Munca mea, cea pe care o am in minte inca de aseara. Voi declansa ceva probleme, dar… nu prea imi mai pasa. Am ceva de scris, nu gluma…
…
…
Nici nu stiu can s-a facut seara. Nu cred ca am scris atatea articole in viata mea. Litere si d imi danseaza ametitor prin fata ochilor cand Gabita intra in birou cu o figura conspirativa:
-Liza, am rezolvat. Imi esti datoare pe viata, tine minte chestia asta. I-am promis lui Toni ca ies cu el in weekend, iar el le-a spus baietilor de la tipografie ca e vorba de o petrecere surpriza si sunt dispusi sa lucreze peste weekend. Costul e mic, cam cat un weekend la Sinaia, dar trebuie sa-mi dai materialul in seara asta, pentru ca maine dimineata va trebui sa intre in DTP, ca duminica sa se produca. Strict secret.
-Gabita, mi-ai salvat viata. Nu stiu ce sa mai zic…
-Lasa, ce sa mai zici… O sa-mi povestesti tu, sunt sigura. Deocamdata hai sa vedem ce facem cu treaba asta.
O ora mai tarziu am deja structurat foarte bine tot materialul mini-revistei. Am ales si fotografia pentru coperta, si pe cele pentru pictorial, noroc ca stiu ceva photoshop. He he he, Toma, inteleg acum de ce ai existat in viata mea, si iti multumesc pentru asta.
…
…
Toata lumea din firma a plecat. Acum cinci minute am dat Gabitei memory-stick-ul cu secretul de stat. Am beneficiat de asemenea de vinul alb sec din minibarul biroului meu si acum, stand cu paharul in mana privesc pe fereastra si spun inca o data: „Multumesc, Toma, pentru notiunile de photoshop pe care le-ai introdus cu de-a sila in mintea mea, multumesc tuturor fillmelor europene pe care le-am savurat printre dune obscene de popcorn, multumesc profesorilor din facultate care mi-au predat diverse cursuri ce-mi pareau inutile, multumesc paparazzi pentru fotografiile postate pe internet de care am beneficiat fara sa clipesc si multumesc mai ales tie, mama, care m-ai adus pe lumea asta in forma in care stiu cum sa rezolv orice problema. Cin-cin!”.
…
…
Sambata ma trezesc devreme. Am o misiune grea - trebuie s-o impac pe maica-mea.
-Alo? Mama? Eu sunt…
-Liza? Dar ce numar e asta,mama?
- Pai… a trebuit sa-mi schimb numarul. O sa-ti povestesc. Pot sa trec astazi pe la tine?
-Of, Lizuca, mama, in ce incurcaturi te-ai bagat de ti-ai schimbat numarul de telefon? Te cauta cineva? Anturajul, am zis eu… nu e gluma cu anturajul.
-Nu, mama, nu ma cauta mafia siciliana. Am avut ceva probleme cu telefonul si a trebuit sa-l schimb cu totul, inclusiv sa-mi iau un numar nou. Si tu nu mi-ai raspuns la intrebare. Pot sa vin azi in vizita, sa vorbim putin?
-Eee… ti s-o fi facut dor de mine, sigur… Da,mama, hai ca te astept in vizita.
Ajung la maica-mea pe la pranz. Maica-mea, care a organizat un intreg festin.
-Ce e, mama, cu atata mancare? Te-ai angajat bucatareasa la armata?
-Liza!!! Ce e cu glumele astea? Astea sunt glume de domnisoare? Iti pun si de un ceai?
-Da, vreau un ceai din ala bun de-al tau.
-Off… ce stii tu sa te lingusesti ca sa iesi din incurcaturi…
Dupa doua-trei ore reusesc s-o conving ca nu sunt nici ravasita si cu sufletul sfasiat din cauza lui Toma, ca nu iau droguri, nici n-am intrat in retele de prostitutie si nici nu fac bisnita cu telefoane. Nu pare foarte convinsa, dar macar a iesit din starea de panica. Boon. Misiune indeplinita. Sa trecem la nivelul urmator.
Urmeaza operatiunea “s-o impacam si pe Miki”. Floare la ureche, comparativ cu luptele seculare din sufrageria natala. Dupa cinci minute la telefon, treaba e ca si rezolvata. Initiez secventa “girls night… in”. Solutia ideala pentru impacat prietene ingrijorate.
Miki se infiinteaza la mine pe la opt seara si sta pana tarziu, in jur de trei dimineata. Maraton de filme “pentru gagici” stropite din belsug cu inghetata si cantitati indecente de popcorn. Une soiree specialle. Evident ca nu scap atat de usor si trebuie sa-i dezvalui planul meu diabolic.
-Te-ai hotarat cum ii vei spune?
-Cum ii voi spune ce? Cui?
-Te faci ca nu-ntelegi, ha? Cum o sa faci sa-i spui lui Alex de Clara si frate-so si maica-sa si toate incurcaturile? Ai de gand sa-i spui, nu?
-Sa-i spun… nu. Dar am de gand sa ii arat.
-Liza, ma tem ca nu prea inteleg. E adevarat ca e tarziu, si ca sunt obosita, dar chiar nu inteleg nimic din ce balmajesti acolo. Vorbesti ca din filme.
-Pai cand traiesti in filme ajungi sa vorbesti ca-n filme, nu?
-Ia-o de la capat, te rog.
-Ok. Hai sa-ti explic. Am un plan ingenios care fie va merge ca uns, fie va esua lamentabil - ori la bal, ori la spital. Vor exista victime, probabil si colaterale, dar de data asta sunt determinata s-o fac lata. Am scris o editie speciala a revistei “Buzz”, cu subiectul “povestea familiei Damian”, care il va avea pe coperta pe Alex, si care va construi pagina cu pagina toata povestea, toate ascunzisurile lui si il va ajuta sa vada lucrurile asa cum sunt ele, fara sa i le spun in fata. In plus, modalitatea asta ma asigura ca evit o reactie impulsiva, imi da timp - timpul pe care il va petrece el meditand la ce a citit. Timp sa verifice informatia. Daca el este omul care cred eu ca este, cel de care m-am indragostit ca o gaina fara cap, atunci va intelege corect intentiile mele. Daca nu e decat o pramatie cu ochii albastri si costume scumpe, probabil ca ma va da afara si isi va continua traiul ala sec condus de avere si ambitii inutile. Si in cazul asta… o sa fredonez cateva luni de zile “ce-am avut si ce-am pierdut”, “cum sa furi caii de la bicicleta” si alte refrene de succes, pana cand imi voi gasi un nou job.
-…esti nebuna de legat. Dar imi place, hehehe, in sfarsit mai vii d-acasa. Asta da plan! Bravo… Dar te-ai gandit ce-o sa faci daca Alex e chiar fiul maica-sii si reactioneaza urat? Daca te da afara?
-Pai…o sa vad. Poate ma apuc sa crosetez, sa fac martisoare, o sa plec in Africa sa ingrijesc copiii bolnavi, eu stiu? Poate ca asta e de fapt ceea ce trebuie sa se intample. Nu stiu, Miki, dar trebuie s-o fac. Mi s-a pus pata, intelegi? Am muncit ieri ca o bezmetica la materialele alea, nici pentru lucrarea de diploma nu m-am agitat atat.
-Stai asa… deci ai scris revista, dar cum o sa o faci s-o tiparesti? Aaa… am priceput… ii trimiti materialele pe mail!
-Nu, chiar am de gand s-o tiparesc. Ma ajuta Gabita. De fapt… e aproape tiparita acum, cum vorbim. Trebuie sa fac chestia asta ca la carte, stii? Reviste lucioase, fosnitul paginilor, mirosul de proaspat tiparit…E o poveste care merita genul asta de viata, macar pentru o zi.
-Aproape ca te invidiez. Ti se intampla asa… tot felul de chestii interesante, si uite ce frumos vorbesti despre meseria ta. Eu tot cu Radu si cu… cititul in stele. Ah, chiar, sa nu uit sa-ti zic! Saptamana asta se va intampla ceva … Mercur si…
-Lasa, Miki, nu-mi mai spune. Da-l naiba de destin. Vad eu cum fac… Daca planetele astea incapatanate nu se aliniaza asa cum trebuie o sa suflu eu tare-tare intr-o seara si o sa le misc pana se aseaza nenorocitele asa cum trebuie. Deocamdata… sunt sanse destul de mari sa se intample ceva spectaculos saptamana asta, si chiar nu vreau sa stiu dinainte ce.
-Ok… cum vrei.
Miki zambeste. Of, abia astept sa treaca ziua de mine. Mi-e foarte frica, dar in acelasi timp sunt nerabdatoare sa trec la actiune.
E duminica seara si o astept pe Gabita cu revista. O sa iasa genial, sunt convinsa. Sau nu? N-am liniste, am dat gata o punga cu fistic, am facut curatenie luna in toata casa sub ochii socati ai lui Kuki care n-are ocazia sa vada chestia asta prea des, am terminat de citit toate cartile pe care le-am lasat neterminate si tot nu am stare. Stau cu ochii pe ceas ca pe butelie.
La sapte jumate fix trecute apare si Gabita. O poftesc inauntru.
-Ceai, cafea, un masaj, un dans? Fac orice. Raman datoare pe viata.
-Pai sa stii ca imi esti datoare pe viata, plus urmatoarele trei reincarnari.
-…Ai citit-o?
-Da, normal ca am citit-o. Dupa toata tevatura si secretosenia asta iti dai seama ca am citit-o.
-Si? Ce zici?
-Ce sa zic… Inteleg…si nu prea. E un pic prea mult pentru mine. Si, asa cum ai spus, nu cred ca e momentul sa pun intrebari. Prefer sa astept sa vad ce se intampla. Un pic de suspans nu strica din cand in cand.
Las privirea in jos. Ma intreb daca procedez corect… Ei. Alea iacta est! Asta e, am comis-o, asa ca o sa o duc pana la capat, indiferent de consecinte. Maine dimineata ma voi strecura in biroul lui Alex si ii voi lasa povestea povestilor pe masa. Dupa care cel mai probabil imi voi da demisia. Sau - daca lucrurile merg asa cum sper eu - o sa am o discutie cu el, ocazie cu care ii voi da mai multe lamuriri despre tot. Dupa aia nu imi mai pasa ce se mai intampla. O sa fiu linistita, stiind ca am facut tot ce mi-a stat in puteri.
Stau cu Gabita la povesti pana aproape de miezul noptii, cand pleaca somnoroasa sa-si faca somnul de frumusete. Draga de ea… Sunt momente ca asta in care iti dai seama de adevaratul caracter al oamenilor, vezi clar cine iti e aproape si cine nu da doi bani pe tine. Si probabil ca o sa mai am parte de revelatii din astea din plin odata ce imi voi da demisia in plina criza economica.
-Somn usor, Liza. Si… succes.
-Noapte buna, Gabita. Multumesc din tot sufletul pentru tot.
Gabita imi face cu ochiul si pleaca, lasandu-ma cu emotii legate de a doua zi, cu indoieli, cu intrebari. Doar eu cu mine, o noapte intreaga.
Incerc sa dorm, dar n-am nici cea mai mica sansa. Ma intorc de pe o parte pe alta construind scenarii dupa scenarii. Cum o sa fie… ce reactie o sa aiba Alex… Aprind din cand in cand lumina si recitesc revista din scoarta in scoarta. Editorialul lamuritor e scurt, parca un pic prea scurt. Imi vine sa fac modificari cu pixul, sa adaug post-it-uri, dar n-am ce sa-i fac. Nu pot decat sa-l las asa cum e si sa sper ca e suficient:
Draga cititorule,
Tii in mana o editie speciala a revistei Buzz, una care ti se adreseaza doar tie. Ea exista intr-un singur exemplar, si contine un mesaj pe care doar tu il poti descifra.
Am recurs la aceasta metoda pentru ca asta e cel mai bun mod in care o pot face. Sunt jurnalist si felul in care ma exprim cel mai bine este cel pe care il privesti acum.
Sper ca nu am gresit prea tare implicandu-ma si sper sa nu-mi interpretezi gresit intentiile.
Te iubesc.
(Inca)Redactor sef,
Elisabeta Ene.
E ora 6 si jumatate si n-am inchis un ochi. Frunzaresc pentru ultima oara revista, admirandu-mi opera: „Oare chiar stiu parintii ce e mai bine pentru copiii lor?”, Avere sau dragoste?”,”Cat de mult barfesc barbatii gay?”, Cronica unei cafenele din Sibiu”, Putem trai fara telefon?”, Cat de departe e permis sa mergi in dragoste”, “Petreceri cu karaoke - intre moda si penibil”, Punct si de la capat”. Am construit fiecare poveste in asa fel incat sa poti citi printre randuri. Sper ca Alex va trage correct concluziile. Dar voi afla acest lucru abia atunci, cand el ma va cauta ca sa discutam despre cele scrise - sau nu.
Ajung prima la birou. Portarul se uita dupa mine de parca ar fi vazut o fantoma. Ma sui in lift si parcurg fiecare etaj cu din ce in ce mai multe noduri in stomac si in gat. Cred ca n-am mai avut emotii de genul asta de la Bac.
Asez revista atent pe biroul lui Alex. O rearanjez atent de o suta de ori. Daca n-o vede? Asta-i buna! Cum sa ratezi ditamai revista Buzz cu tine pe coperta? Mai ales de pe un birou cum e cel al lui Alex, adica sclipitor de ordonat?
Si acum asteptam… Merg in biroul meu proaspat amenajat, de care probabil ca n-o sa ma mai bucur pentru multa vreme, si numar minutele. Incet-incet birourile se umplu. Imi mut punctul de observatie in dreptul geamului - deh, view-ul al venit odata cu pozitia. Daca nu apare nici azi? Daca n-a terminat inca de ales portelanurile pentru sindrofie si culoarea pentru fundele de pe scaune? Daca intra maica-sa in birou inaintea lui? Hait, la asta nu ma gandisem… O gramada de variante nefaste si de intamplari ingrozitoare incep sa mi se deruleze prin fata ochilor. Imi vine sa-mi rod unghiile pe care abia ce le-am pictat azi noapte in toiul insomniei, cand vad masina lui Alex facandu-si aparitia in parcare. Oho… here we go. Il vad intrand in cladire si imi imaginez cum inainteaza spre lift… apasa pe buton… asteapta.. se suie in lift… liftul urca, si urca si urca, si ar trebui sa ajunga… caaaam acum. Da, am avut dreptate se aud usile liftului - “ding!”. Am inima undeva intre canini si incisivi. Ii aud vocea lui Alex salutand si diversi oameni raspunzandu-i. Un pas, doi, trei…
Aud cum se deschide si apoi se inchide usa biroului lui, cu doua sunete seci. Acum chiar nu-mi mai ramane nimic decat sa astept.
citeste mai departe
